Artist plastic, pictor.

Oraşul său natal este Târgu Mureş. După moartea tatălui, mama sa se străduieşte să-i asigure o profesie fiului său, absolvent de liceu. În 1885 ajunge la Eperjes, la Károly Divald, pentru a-şi însuşi meseria de fotograf. Recomandat fiind de şeful său, ajunge la Pesta, pentru a studia pictura la şcolile de pictură ale lui Sándor Bihari şi Bertalan Karlovszki. Revine la Târgu Mureş, pentru a satisface serviciul militar.

Ajunge în Paris, la Academia Julian, datorită unei burse acordate de statul ungar. Lucrează, în timpul studiilor, dar şi aşa, pentru a putea subzista, trebuie să se mute la München. Din cauza muncii prestate în timpul nopţilor, se îmbolnăveşte, dar în final reuşeşte să mai petreacă un an în Paris (1896). Urmează din nou München, apoi Budapesta, frecventează şcoala privată a lui Gyula Benczúr, cu mari sacrificii materiale. Se căsătoreşte cu Emilia, fiica lui Károly Divald senior, şi până la finele vieţii sale întreţine relaţii familiale deosebite cu socrul şi cumnatul său, cu tânărul Károly Divald (lor le pictează portretele în mai multe rânduri). În 1901 se mută la Timişoara, unde îşi cumpără locuinţă, tot aici i se nasc şi copiii.

Execută lucrări în acuarele, desene în tuş, gravuri, pasteluri, picturi murale şi picturi în ulei. După moartea sa un număr mare de desene în creion (schiţe) rămâne în proprietatea familiei. Iubeşte oraşul, cercetează cu plăcere locurile vechi, amintind de trecut, pătrunde în curţile arhaice din centrul oraşului, în străzile strâmte, de unde se întoarce acasă cu schiţe şi desene realizate în cărbune. Atelierul său se găseşte în Bastionul cetăţii, mai apoi în Centru. Se arată întotdeauna doritor de oaspeţi. La sfârşitul vieţii acceptă şi lucrări de restaurare.

Arta sa tinde dincolo de limitele academice contemporane dar – deşi peisajele sale însorite, optimiste, create în aer liber, şi naturile sale statice cu flori sugerează ici-colo influenţa impresionistă – nu se subordonează nici unui stil artistic. În 1904 soseşte pentru prima dată în Italia împreună cu soţia lui bolnavă. Paleta sa coloristică devine mai vie, pictura mai liberă. În anii următori se întoarce adesea în Italia, realizează copii după lucrările lui Van Dyck şi Raffael.

La început primeşte puţine comenzi, dar datorită portretelor sale academice pregătite cu rapiditate şi definite printr-un desen precis, îşi dezvoltă curând un cerc de cunoştinţe. În 1902, portretul Majestatea Sa Franz Joseph I. (îmbrăcat în ţinuta de gală a Ordinului Szent István) îi aduce recunoaşterea oficială. Începând cu 1904, majoritatea portretelor oficiale ale Magistratului orăşenesc sunt pictate de el, pentru sala de consiliu a primăriei. Portretele le execută pe baza fotografiilor şi a modelelor vii. Îi pictează pe directorul de teatru Ignác Krecsányi, primarii Károly Telbisz, József Veigl, Ferenc Steiner, Nepomuk János Preyer, preşedintele tribunalului Béla Salacz, episcopul de Cenad József Németh, canonicul dr. Jenő Szentkláray, dr. István Patzner, preotul reformat Mihály Szabolcska, procurorul Elek Gozsdu, consilierul Vilmos Mühle şi portretele multor alte persoane oficiale. Organizează expoziţii personale la Timişoara, Vârşeţ, Panciova, Subotica. În 1904, o pictură în ulei de mari dimensiuni, omagiind revoluţionarii din ’48, Visul soldatului (Zile glorioase), este achiziţionată de către oraş pentru muzeu, pictură azi pierdută, la fel ca Autoportretul său.

A călătorit mult spre zona din Ungaria numită Matyóföld, şi cu ajutorul micilor picturi decorative (Tânără pereche matyó, Dans matyó, Pictură cu muşcate ş.a.m.d.) îi introduce pe cei din câmpia Banatului în lumea celor din regiunea locuită de populaţia matyó. Picturile sale apărute în jurul anului 1910 se înrudesc cu lucrările lui Sándor Bihari şi Sándor Nyilasi. Începând din 1897 expune la Galeria de Artă din Budapesta. În 1906, apoi în 1910, la iniţiativa sa, Salonul Naţional expune şi la Timişoara, iar pictorul îşi asumă un rol important în organizarea acestuia.

În ianuarie 1912 este inaugurat complexul de clădiri al Gimnaziului Superior Piarist din Timişoara. În biserica acestuia, Ferenczy József pictează secvenţe din viaţa Sf. Iosif din Calasant (fondatorul ordinului piarist), folosind tehnica „al secco”. Ţine prelegeri de iniţiere în artă societăţii de elită şi separat, în cadrul cursurilor serale, pregăteşte muncitorii şi elevii de la şcoala profesională. Mai târziu, îşi publică prelegerile în forma unor caiete (1914).

Primul război mondial îl cutremură şi prevesteşte un viitor sumbru spiritului distrugător uman. Între 1914 şi 1916 se mută la München, şi la sfârşitul războiului nu mai doreşte să picteze. Este preocupat de temele biblice şi realizează picturi în ulei de mari dimensiuni, cu tentă sumbră: Juda, Christos pe cruce, Reînvierea lui Lazăr, Maria cu pruncul. Descoperă valoarea peisajelor din Haţeg şi Caransebeş, apoi cuptoarele din Reşiţa, strălucirea furnalelor. În iunie 1920, la intrarea Banatului sub administraţia română, el este cel care inventariază pinacoteca oficială a oraşului, deja fragmentată, îi întocmeşte procesul verbal şi o trimite la muzeu.

În 1923, deja grav bolnav, împreună cu fratele său mai tânăr, pictorul Károly Ferenczy, vizitează pentru ultima dată Italia. După întoarcerea acasă, doar ambiţia puternică îl mai ţine în viaţă pe artistul din ce în ce mai slăbit. În decembrie 1925 un număr mare de colegi artişti îşi iau rămas bun de la el pentru totdeauna. În ianuarie 1926 prietenii şi Societatea Arany János din Timişoara organizează o expoziţie comemorativă din lăsământul artistic al pictorului.

Numeroase lucrări au fost achiziţionate de colecţiile particulare din Timişoara, Ungaria sau Germania; un număr de 30 de picturi îmbogăţeşte pinacoteca Muzeului de Artă din Timişoara.