b) Să pornim din Piaţa Libertăţii înspre est, spre Piaţa Sfântul Gheorghe, pe strada îngustă 9 Mai. Trecem pe partea dreaptă de Casa Timişeană de Economii Agrare, după un in trând vom vedea prima Casă de Economii a Timişoarei, proiectată în 1855 de Karl May, în stil eclectic.
Foto 19. Prima Casă de Economii a Timişoarei
Pe podeaua mozaicată a intrării de la filiala locală a Băncii Comerciale Române vom vedea trecut anul 1875. Însă faţada clădirii ornată cu stupi (câte unul pe cele două turnuri şi unul la mijloc, pe acoperiş şi unul sub forma unui basorelief deasupra porţii, sugerând agoniseala), dă deja în piaţa Sfântul Gheorghe (Foto 19).
Foto 20. Librăria Moravetz
Pe partea cealaltă a străzii 9 Mai găsim o clădire la parterul căreia funcţiona cândva librăria şi magazinul de muzică al familiei Moravetz (Foto 20); aici există şi în prezent o librărie. Primul centru, cea mai veche piaţă şi locul cu cea mai mare altitudine al Timişoarei este Piaţa Sfântul Gheorghe. Aici, prin transformarea vechii biserici creştine, s-a aflat Marea Moschee, care a dăinuit până la sfârşitul epocii otomane, fiind apoi înlocuită, în 1754, de biserica iezuită Sfântul Gheorghe; clădirea nu a fost niciodată finalizată. Avea o orientare nord-vest sud-estică; lângă ea s-a construit Casa Iezuiţilor, în care, la cererea lui László Kőszeghy, şi-a început activitatea din 1806 Seminarul teologic romano-catolic, prima instituţie de învăţământ superior a Timişoarei.
Foto 21. Banca Szana
Ambele clădiri au fost demolate în perioada 1913-1914. În locul lor, Kremer József jr. a proiectat, în 1913, Banca Szana, oficial Bancă şi Societatea Comercială SA, complexul de clădiri fiind cunoscut azi timişorenilor drept „Bega mică” (Foto 21), aici avându-şi sediul Banca Transilvania, filiala locală a Asociaţiei Scriitorilor din România şi redacţia revistei Orizont.
Prima linie de tramvai trasă de cai, inaugurată în data de 8 iulie 1869 venea din Fabric până aici, iar tot de aici din 25 octombrie al aceluiaşi an, o a doua linie pornea înspre Iosefin.
Pe latura sudică se situează casa natală (Foto 22) a generalului György Klapka, apărătorul oraşului Komarno. În ea îşi are sediul Partidul Unităţii Naţională a Românilor (PUNR). Placa comemorativă bilingvă – realizată de Csaba Ungor şi Sándor Andrássy – a fost dezvelită prima oară în data de 6 noiembrie 1999 pe casa de pe strada Gen. Praporgescu nr. 2, având următorul text:
Foto 22. Casa natală György Klapka
KLAPKA GYÖRGY 1820-1892
GENERALUL REVOLUŢIEI MAGHIARE DIN 1848-49
S-A NĂSCUT ÎN ACEASTĂ CASĂ.
O zi înainte de dezvelire, liderul local al PUNR (Valeriu Tabără) a declarat că nu-i place placa; la şase zile a fost spartă de autori necunoscuţi. Noua placă comemorativă a fost inaugurată de maghiarimea din Timişoara în data de 5 octombrie 2001. Conform mozaicului de la intrare, în aceeaşi casă funcţiona şi atelierul de fotografie al lui József Kossak, fotograf regal şi imperial.
Statuia reprezentând o mamă cu copilul în braţe, ridicată în părculeţul din piaţă, a fost schimbată în 1996 cu cea a Sfântului Gheorghe, realizatăde Silvia Radu.
Mergând în continuare pe strada Proclamaţia de la Timişoara (cândva denumită Siebenbürgengasse, deoarece în această direcţie se afla poarta Transilvaniei), la primul colţ găsim impozanta clădire (Noua Casă Camerală, 1743) în care din 1783 îşi are sediul Episcopia romano-catolică a Cenadului.
Foto 23. Palatul Episcopiei romano-catolice
Acest palat are faţada principală înspre strada Augustin Pacha, cea dinspre nord pe strada Eugen de Savoya, iar faţada sudică spre strada itinerarului nostru (Foto 23). Din cele două frumoase intrări baroce, doar una este deschisă accesului. Admirabil este ciclul de picturi pe sticlă în stil secesionist de pe peretele dând spre curtea interioară al unui coridor de la etaj, realizat în 1914, după planurile lui Sándor Nagy pentru Facultatea de Teologie (el lucrând şi la picturile pe sticlă ale Palatului de cultură din Tg. Mureş), care aici au supraveţuit furtunilor vremurilor zbuciumate.
Foto 24. Palatul Deschan
Urmează, tot pe partea stângă a străzii, palatul Deschan, construit în 1735, reconstruit în 1802 de Josef Deschan2, cu faţada ornată de stâlpi cu capitel corintic (Foto 24).
Clădirea în stil clasic era considerată cea mai frumoasă a oraşului. La etaj s-a deschis, în 1830, un cazinou, în prezent aici se află aşa-numitul Bazar, cu birouri notariale şi buticuri.
Din 1752, pe colţul străzii Griselini se află casa cu Pomul breslelor. Cunoscut din 1828, butucul de fier se află într-o nişă şi este complet acoperit de cuiele pe care calfele le-au bătut în el (Foto 25). Pe floarea cuielor forjate manual se aflau monograme. Conform scriitorului şi istoricului local Franz Liebhard şi contrar opiniei publice larg răspândite, acest butuc ar fi putut fi mai degrabă firma unui magazin de feronerie. Comerciantul, care a fost şi proprietarul casei din 1827 (un anume Trandafil), a văzut, probabil, originalul la Viena.
Foto 25. Casa cu pomul de fier
Legenda “pomului de fier” vienez este legată de un ucenic lăcătuş, care şi-ar fi vândut sufletul Diavolului, pentru a putea executa lacăte meşteşugite, iar pe parcursul timpurilor calfele ar fi trebuit să bată câte un cui într-un pom fixat cu un astfel de lacăt ca să alunge diavolul. Şi la Timişoara, lacătul de pe benzile de fier care legau pomul era unul special, dar a fost furat în urmă cu vreo 30 de ani. Acum putem vedea copia pomului de fier, originalul fiind păstrat la muzeu.
Pe partea opusă a străzii, în locul casei Mocioni, construită în 1758 şi demolată în 1950, se află magazinul Bega (1970-1972). Urma piaţa Mareşal Foch; în prezent, în locul ei se află „ceasul de flori”.
Foto 26. Casa Mercy
Vizavi se află aşa-numita Casă Mercy, o clădire în stil baroc, unde stâlpii de la poartă susţin Balconul, ea a fost complet reconstruită prin anii 1800 (Foto 26). La începutul secolului al XX-lea a funcţionat ca Tribunal regal. În realitate, a fost ridicată (1734) cu mult după decesul guvernatorului Mercy, terenul fiind încă în 1783 un lot gol. Aici a fost undeva şi perimetrul palatului original.
Colţul celălalt al străzii este ocupat de clădirea masivă a Băncii Timişiana, proiectată în 1911 de József Kremer jr. Până în anii 1990, aici se afla Banca de Investiţii. Palatul Ciobanu este o clădire uriaşă, situată pe colţul comun cu str. Hector (proiectant Mathias Hubert, 1924-1926). Puţine sunt acele clădiri, realizate după schimbarea administraţiei, care să se integreze atât de natural între clădirile vechi. La parterul clădirii, în locul autoservirii Semenic, care a funcţionat aici în anii 1970, se afla un cazinou cu jocuri electronice, mai apoi din nou un restaurant.
Foto 27. Banca Austro-Ungară
Vizavi, la capătul demolat al Cazărmii Ardealului a fost ridicat Hotelul Continental (1971, arhitect Gheorghe Gârleanu). A fost construit cu bazin încălzit acoperit, cu bar de noapte, care funcţiona şi în perioada ipocrită a dictaturii comuniste. Acesta şi restaurantul Palace din piaţa Victoriei erau locurile îndrăgite de distracţie ale reprezentanţilor lumii interlope şi ale ştabilor de la partid (sub evidenta supraveghere indulgentă a Securităţii). Dinspre Piaţa Bumbeşti se ridică compoziţia “Dezvoltare”, sfinţită în 1993, a sculptorului Gheorghe Iliescu-Călineşti şi a arhitectei Alexandra Murdunescu.
Dacă trecem de Piaţa Bumbeşti, pe partea dreaptă vom zări clădirea Băncii Austro-Ungare, construită între anii 1903-1904 (Josef Hubert), azi clădirea cu gard de fier forjat adăposteşte Banca Naţională Română (Foto 27).
Foto 28. Palatul Poştelor
După următoarea străduţă găsim (str. Cicio Pop) Palatul Poştelor, construit între anii 1910-1913, proiectat de Ignác Alpár (Foto 28). Acesta din urmă a fost renovat în anii 1990. Atunci s-au inscripţionat pe două laturi ale holului de la intrare plăcile de marmură pe care sunt trecuţi toţi conducătorii acestei instituţii începând de la Marea Unire. Oare de ce nu s-a considerat necesar să apară pe plăci, în afară de perioada românească, şi cei anteriori?! La primărie există un precedent în acest sens.
Spre est, pe Bulevardul Revoluţiei din 1989, părăsim teritoriul fortăreţei. Pe partea dreaptă se află Casa Maghiară, uzurpată de la locuitorii maghiari ai Câmpiei Timişului (Foto 29). Această clădire a fost construită cu mare entuziasm de locuitorii maghiari ai oraşului, prin muncă voluntară, între anii 1929-1930, pe baza proiectelor lui László Székely, prin achiziţionarea unor acţiuni (aşa-numitele bilete pentru că rămizi), sprijinind prin aceasta atât construcţia cât şi funcţionarea ulterioară. (Sub preşedinţia baronului Andor Ambrózy s-a înfiinţat Casa Maghiară S.A. în data de 15 februarie 1927.)
Foto 29. Casa Maghiară
Cu toate că nu a fost naţionalizată, ea a fost luată pe vremea comunismului de la maghiari, fiind sediul unor instituţii ale partidului, mai târziu sediul unor redacţii de ziare judeţene. După anul 1990, conducerea trustului media Timpress (postul de radio şi televiziune Tele Europa Nova, cotidianul Renaşterea bănăţeană etc.) a pus mâna, prin manipulări juridice, pe această clădire. În spatele trustului se afla fostul membru al Gărzii de Fier care mai apoi s-a îmbogăţit în Italia şi a sprijinit dictatorul comunist, „profesorul de istorie” lugojan Iosif Constantin Drăgan, autorul cărţii „Noi Tracii”. Ca instituţii care oricând pot fi evacuate funcţionează aici redacţia revistei în limba maghiară Heti Új Szó [Cuvântul Nou Săptămânal] şi câteva organizaţii locale şi judeţene maghiare civile. Cu ocazia Ediţiei XIII a Zilelor Bănăţene Maghiare, organizată la începutul anului 2008 de Organizaţia Maghiară a Femeilor din Timişoara, condusă de Enikő Szász, aici s-a inaugurat, cu aportul Fundaţiei Diaspora (preşedinte Barna Bodó), Camera Memorială Bolyai, cu colecţia de cărţi şi documente despre János Bolyai ale regretatului academician Tibor Toró (1931-2010).
Aproape vizavi, găsim bustul lui Eftimie Murgu, statuie realizată de Artúr Vetró Artúr în 1948; este punctul de pornire al ceremoniilor de depuneri de coroane în amintirea revoluţiei din 15 martie 1848. În spatele acestuia se profilează fostul centru şcolar Banatia, care după 1945 a devenit clădirea principală a Universităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş. Piatra lui de temelie s-a aşezat în 1924, pe terenul aflat în proprietatea bisericii romano-catolice, ca apoi sfinţirea să aibă loc în data de 29 august 1926. Arhitecţii Mathias Hubert şi Michael Wolf l-au proiectat în stil neoclasic cu elemente decorative eclectice şi a fost construit similar Casei Maghiare prin crearea unei societăţi pe acţiuni cu implicarea şi sacrificiul locuitorilor din zonă (Banatia-Hausbau). A avut o contribuţie importantă pentru menţinerea în viaţă a conştiinţei naţionale a şvabilor, nu numai ca şcoală, dar şi ca centru cultural. În spaţiul din faţa Banatia, la 10 noiembrie 2010, s-a inaugurat opera lui Péter Jecza, bustul regelui Mihai, semnatarul actului de întemeiere, în 1944, a Universităţii de Medicină.
Pe aceeaşi latură a străzii urmează Palatul Administrativ, construit între 1938-1943, sub conducerea lui Constantin Purcariu, în stil academic clasicist, care a fost asediat dur de către poporul revoltat în decembrie 1989. Aici era sediul Comitetului judeţean de partid şi tot de aici conduceau reprimarea maselor răsculate înalţii funcţionari de partid trimişi de la Bucureşti. Proiectat în 1933 de către Mathias Hubert şi colaboratorii (Cornel Liuba, Edmund Stanzl) iniţial ca şcoală de fete, sub conducerea lui Victor Vlad a fost modelat pentru a fi oficiu administrativ. Coloanele faţadei se încheie cu capiteluri corintice.
Foto 30. Seminarul romano-catolic
În spate găsim clădirea Seminarului romano-catolic (azi Căminul Universităţii de Medicină), care a fost proiectată de Ernő Foerk şi construită în 1913 – aceasta domina până la Bega tot teritoriul încă viran pe vremea aceea (Foto 30). Datorită eforturilor depuse de episcopul László Kőszeghy, în 1806 se înfiinţează Seminarul romano-catolic. Ca sediu iniţial se indică prin decret regal clădirea şi biserica de mai de vreme a iezuiţilor, din piaţa Sfântul Gheorghe (înainte de desfiinţarea ordinului, însuşi Kőszeghy a fost iezuit) şi aici funcţionează până în 1913, până la demolarea acestor clădiri, când este mutat în noul sediu. La iniţiativa episcopului de mai târziu József Lonovics, se reuşeşte la începutul lui 1836 să se pună temeliile, mai apoi, în 1841, să se înfiinţeze facultatea de filozofie în aceeaşi clădire cu facultatea de teologie, iar în toamna anului 1845 şi cea de drept. Din păcate, cele din urmă vor avea o existenţă scurtă, deoarece în 1849 sunt desfiinţate de către administraţia militară. După interdicţia şi evacuarea sa din 1948, seminarul mai funcţionează clandestin trei ani sub conducerea rectorului de atunci, Béla Boros (1908-2003), ulterior arhiepiscop onorific. Devenit Cămin al Universităţii de Medicină este completat cu o nouă aripă proiectată de către Aurelia Fackelmann între 1976-1977.
Peste drum de Palatul Administrativ se poate intra în Parcul Copiilor. În stânga intrării parcului se află Palatul pionierilor epocii comuniste (mai apoi Palatul Copiilor, care s-a mutat în 12 octombrie 2009 pe Calea Martirilor, clădirea fiind retrocedată la doi dintre cei trei vechi proprietari).
După expoziţia naţională de industrie şi agricultură din 1891 localizată aici, oraşul a creat parcuri pe terenurile aflate pe malul drept al Begăi. Din anii 1980, după montarea montarea unor instalaţii sărăcăcioase pentu jocuri în aer liber şi a unui trenuleţ, aici se plătea intrare. De asemenea, aici se montează în timpul iernii Orăşelul copiilor. Această dumbravă constituia o vecinătate liniştită, paşnică, pentru vila lui Ceauşescu (azi hotel), pe care o delimitează din spate. O altă intrare a parcului se află pe bd. Michelangelo, în apropierea podului de peste Bega, pod construit în anii 1970.
[2
Josef Deschan a fost fiul fondatorului dinastiei Johann Anton Deschan (de Jean) von Hannsen, căpitan al regimentului de cuirasieni al lui Monte – cuccoli, cel care a comandat a doua statuie ca vechime a oraşului (Statuia Sfintei Treimi, 1740), şi bunicul subprefectului Achill Déschán. Numele lor dăinuie prin numele satului Dejan, colonizat în perioada 1790-1810 de către Josef Deschan.]
