Inginer, tehnolog, profesor universitar.
S-a născut în Arad. Familia: tatăl, Bakonyi Károly, angajat al serviciului tehnic al căilor ferate, mama, Isztray Erzsébet, sora Gabriela. Urmează Gimnaziul Superior Regal din oraşul natal. Obţine diploma de inginer mecanic la Universitatea Politehnică din Budapesta (1905-1909), angajându-se ca inginer la căile ferate ungare (MÁV), atelierele din Arad. După 1918 şi CFR-ul are nevoie de el; devine şeful atelierelor mecanice din Arad. Ca urmare a activităţii desfăşurate la linia ferată Arad–Podgoria Aradului, este invitat, în 1920, la Şcoala Politehnică din Timişoara (precursoarea Universităţii Politehnice din Timişoara) pentru predarea disciplinei de tehnologia materialelor. În 1930 este numit profesor universitar. Îşi continuă activitatea şi la căile ferate, fiind şeful secţiei de vagoane a Atelierelor Principale din Timişoara, iar din 1930 devine controlor tehnic.
Este conducătorul catedrei de tehnologie mecanică de la înfiinţare catedrei, în 1948, până la pensionarea sa din 1960. Notele de curs de la facultate şi le copiază de mai multe ori în tuş pentru a putea fi multiplicate (câte 450-500 de pagini pentru fiecare volum). Primele două volume ale cursului sunt publicate în anii 1926 şi 1927. Înfiinţează, cu un însemnat aport material propriu, laboratorul de tehnologie al facultăţii. Tot el conduce, începând din 1953, lucrările de construcţie pentru hala laboratorului de tehnologie al Politehnicii.
În lucrări dedicate istoriei Universităţii Politehnice din Timişoara, numele lui apare printre profesorii cei mai de seamă. Activitatea sa practică, munca depusă pentru realizarea predării unei discipline tehnice de bază în facultate îl îndreptăţeşte pe deplin în ocuparea acestui loc. Fostul student al său şi cel care-l urmează la catedră, profesorul dr. Aurel Nanu îl evocă drept cel mai mare specialist din România vremii sale. Activitatea lui Bakonyi este strâns legată de tehnologia practică. A menţinut o legătură strânsă cu uzinele de producţie; a colaborat cu Combinatul Siderurgic din Reşiţa, cu Căile Ferate Române. Activitatea sa ştiinţifică este oglindită în aproximativ 100 de lucrări şi participări la conferinţe. Merge în delegaţii la Muzeul Tehnic din München, la Facultatea Tehnică din Berlin şi în mai multe fabrici europene.
În introducerea la cartea Tehnologia metalelor îşi formulează crezul pedagogic: „Scopul nostru este să îi învăţăm pe studenţi tehnologia comparativăşi cauzală, ca inginerii şi tehnicienii să nu se mulţumească cu câteva afirmaţii simple, ci să cunoască fiecare componentă tehnicăşi economică a procedeului care se referă la materialul dat.”
Cea mai importantă lucrare a sa este cea intitulată Tehnologia metalelor, lucrare în trei volume, realizată în anii 1955-1956. În biblioteca Universităţii Politehnica din Timişoara se regăsesc alte patru volume ale sale, în care abordează tematici ca teoria prelucrării metalelor, tehnologia metalelor, metalurgie, metalele preţioase, sudură.
Este preşedintele sucursalei timişorene a Organizaţiei Filateliştilor din România, ulterior preşedinte onorific. Participă la expoziţii filatelice naţionale şi internaţionale. I se conferă titlul de profesor emerit (1962), Ordinul Muncii gradul III (1957) şi gradul I (1967).
Îşi doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Arad.
