Arhitect, proiectant şi constructor, personalitate creativă a timpului său.
Tatăl este învăţător la Makó. La vârsta de 10 ani rămâne orfan şi ajunge în grija surorii, căsătorită la Arad, unde îşi începe ucenicia lângă un meşter arămar. Din cauza zgomotului permanent, băiatul fuge de la meşterul arămar. Ulterior, sora se lasă înduplecată de rugăminţile copilului şi îl trimite să facă ucenicie la maistrul constructor de fortificaţii, Ferenc Pumberger, din Aradul Nou. Lucrează trei ani lângă maistrul constructor şi, în 1804, la vârsta de 21 ani, îşi termină ucenicia. Rămâne încă trei ani lângă meşterul său, iar după anii obligatorii de pribegie ca meşter ambulant, se stabileşte la Timişoara. Este autodidact şi un împătimit al palatelor renascentiste din Italia.
După ce se stabileşte la Timişoara, lucrează intens, fiind atras mai degrabă de construcţiile civile, decât de fortificaţii. Căsătorit fiind, din 1809, cu o familie numeroasă, este nevoit să proiecteze şi să construiască, în cea mai mare parte a vieţii sale, clădiri pentru armata din cetate, pentru a asigura un trai decent familiei sale. În ianuarie 1815 obţine diploma de meşter, respectiv, în august, dreptul de şedere în Timişoara. La început locuieşte în cartierul Josefin, iar mai târziu se mută în Cetate.
Prima sa iniţiativă de anvergură, în 1818, este participarea la concursul de proiectare a Hanului Angolkirálynő (Regina Angliei), un restaurant prevăzut cu o sală de dans şi una pentru biliard, în cartierul Fabric. Rezalitul median al palatului etajat, orientat pe o axă mediană şi proiectat simetric, este împodobit cu toate elementele decorative preferate ale maistrului, o terasă cu coloane ionice şi timpan, mărginită de o balustradă, folosite de el adesea şi mai târziu. Proiectul nu se materializează. Va proiecta în stil asemănător noua şi moderna clădire cu trei nivele a teatrului, în 1834, dar, din lipsă de fonduri, consiliul orăşenesc nu se angajează să realizeze proiectul. Rămân pe mai departe clădirile civile din suburbii, şi clădirile militare.
Pentru satele din împrejurimi, locuite de catolici, greco-catolici sau evanghelici, proiectează lăcaşuri de cult cu capacităţi de 100, 300, sau 500 de „suflete”. În cele mai multe cazuri, supraveghează personal lucrările de construcţie. În 1809 este finalizată biserica romano-catolică din Orţişoara, după planurile sale. După mai multe modificări este construită şi biserica evanghelică din Timişoara-Cetate (1837-1839). Va proiecta o biserică nouă în locul celei distruse în incendiu la Torontálvásárhely (azi Debeljača, Serbia); pentru Călacea „concepe” o biserică de piatră (1841); restaurează şi reabilitează biserica în stil baroc, Sfântul Gheorghe, din Timişoara; iar pe baza pro-punerilor episcopului de Cenad, József Lonovics, în vederea înfiinţării facultăţii de filozofie din Timişoara, măreşte clădirea Seminarului cu un etaj (1836). Unele din proiectele sale au rămas doar idei grafice, puse pe hârtie. În primele decenii ale secolului al XIX-lea construieşte mai multe conace – prevăzute cu rampe pentru trăsuri, cu mai multe niveluri şi multe camere, spaţii de locuit pentru servitori – la Oroszlámos (astăzi Banatski Aranđelovo, Serbia), Aranyág (Herneacova), Beodra (astăzi Novo Miloševo, Serbia), Sângeorgiu (Begaszentgyörgy) sau la Băile Buziaş. Efectuează proiectarea şi construcţia mai multor depozite, clădiri pentru distilerii şi mici „fabrici de bere” (la Pesac).
Proiectele sale de succes rămân însă cazarmele şi depozitele militare din interiorul cetăţii, şi anume cazarma artileriei (1829) şi marea (noua) Cazarmă a Ingineri-lor Militari. Aceste clădiri vor fi demolate, în urma expansiunii Timişoarei civile, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe parcursul secolului XX. Pune pe hârtie planul cazărmii pentru cavaleria staţionată la Kisszentmiklós (Sânnicolau Mic – localitate încorporată în Arad), elaborează proiectul unui hotel la Băile Buziaş, participă la lucrările de extindere a sediului Comitatului din Timişoara şi la construirea cazarmei jandarmeriei din Iosefin.
În 1823 se recăsătoreşte, iar situaţia sa financiar-economică se stabilizează. La începutul anilor 1830 călătoreşte mult. Vizitează mai ales regiunile sudice şi ţinuturile vestice ale Ungariei, respectiv Austria şi Italia. În 1833 va fi solicitat, fiind deja maistru consacrat, pentru proiectarea şi construirea clădirilor primăriei şi spitalului din Pancevo (astăzi în Serbia). Ambele clădiri impozante, construite în stil clasic, există şi în prezent. În vechea clădire a primăriei funcţionează muzeul local. La Timişoara poate fi admirată şi astăzi casa Strohmayer, lucrare executată după terminarea comenzilor din Pancevo. Clădire de colţ cu trei niveluri, construită între anii 1839-1842, situată în inima oraşului, a fost denumită după comerciantul care a comandat-o. Schmidt Antal însuşi a devenit coproprietar, pe numele lui fiind înregistrat şi un restaurant din Cetate.
În 1852 se retrage din activitate, lăsând urmaşilor săi o moştenire consistentă. Una din fiicele sale a donat muzeului din Timişoara câteva proiecte frumos desenate şi bogate în detalii. Fiul mai mare, Ferenc Schmidt (1827-1901) devine şi el arhitect. Îşi începe cariera la Timişoara, continuând apoi la Viena şi se stabileşte, într-un final, la Budapesta. Ferenc Schmidt este promotorul cultivării memoriei şi o moştenirii Bolyai, şi primul care se ocupă de colectarea datelor legate de legendarul matematician.
