Scriitor, traducător, ziarist, academician.
S-a născut în Timişoara, unde părinţii lui – după propriile-i mărturisiri – sunt maghiari proveniţi din amestecul a cinci naţii. Numele de familie a fost Nelovánkovits, şi trece de la religia catolică la cea reformată la influenţa preotul reformat, poetul Szombati-Szabó István şi a lecturilor din perioada adolescenţei. Obţine diploma de bacalaureat în oraşul natal, după care se înscrie la Universitatea Tehnică din Budapesta, dar îşi întrerupe studiile. După acestea urmează cursuri la facultăţile teologice din Zürich, Berlin şi Cluj. Timp de un deceniu şi jumătate este ziarist, scriitor, redactor.
În anii 1947-48 este referent artistic la Cluj, iar mai apoi regizor şi chiar director al Teatrului Maghiar de Stat clujean (1948-49). Între timp este şi secretarul general al Asociaţiei Scriitorilor Maghiari din România. În noiembrie 1949 este arestat, judecat într-un proces politic, va fi închis până în anul 1955. După eliberarea din închisoare, tot nu este liber: are interdicţie de a sta la Cluj, se mută la Bucureşti. În anii 1958-1959 este director adjunct al editurii literare, în 1968 este ales chiar vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Primele scrieri i-au apărut în revista clujeană Korunk, al cărei redactor devine mai târziu. Este redactor şi la publicaţia Brassói Lapok. Cariera de scriitor i se împleteşte, încă din anii 1930, cu revista Korunk, cu literatura revoluţionară de stânga. În calitate de colaborator direct al redactorului şef Gaál Gábor, se implică în munca de organizare. Această activitate se intensifică după anul 1945. Devine redactor al săptămânalului literar Utunk, apărut la Cluj, în 1946, primeşte o funcţie importantă în conducerea Magyar Népi Szövetség (Uniunea Populară Maghiară) pe plan naţional, între anii 1945 şi 1948 este secretarul general al Asociaţiei Scriitorilor Maghiari din România. Îşi asumă rol în relansarea editurii de cărţi, lansează colecţia Mica Bibliotecă a Uniunii Populare Maghiare, la Timişoara. În această perioadă de început a activităţii editoriale se afirmă ca autor; îi apare poema scrisă încă din 1937 întitulată Ének 1437-ről (Cântec despre 1437) şi, în acelaşi timp, la Cluj, în 1946, vestita carte Sors és jelkép (Destin şi simbol), descrierea unei călătorii în sudul Ardealului, un jurnal al destinului minorităţii maghiare lipsite de drepturi, al aspiraţiilor şi dorinţelor unei intelectualităţi progresiste. Este un document al dictaturii regale, al înaintării fascismului în România, o carte, după dorinţa puterii: ştearsă pentru o lungă perioadă de timp, din biblioteci şi din conştiinţa publică.
Pe lângă activitatea de prozator este însemnată şi cea de poet avangardist. O piesă specială este Horace Cockery darabokra tört elégiája (Elegia ruptă bucăţi a lui Horace Cockery), o expunere, într-o forma lirică, a ideilor sale anticomuniste, din postura unui poet imaginar irlandez, Horace Cockery.
Aducerea aminte este componenta prin care proza lui Méliusz József atinge cea mai înaltă treaptă a tradiţiilor beletristice maghiare din Ardeal. Romanul Város a ködben (Oraşul în ceaţă – 1969) s-a născut încă din anii 1938-40. Este o confesiune despre familia şi oraşul său natal (Timişoara), o prezentare a vieţii păturii sale sociale, de burghezi-funcţionari ajunsă într-o
relativă siguranţă socială, fără grija zilei cotidiene; descrie cetăţeanul ajuns în postura unui anumit prestigiu, în urma conjuncturii creată de război.
Scrierile publicistice, publicate în volumul Kitépett naplólapok (Pagini rupte dintr-un jurnal, 1961), sunt dovada faptului că nu este tributarul unei abordări idilice a situaţiei. In articole, memorii, scrieri polemice de politică literară este un apărător consecvent al tradiţiilor de la Korunk, al literaturii revoluţionare. Pregăteşte pentru tipar volumul colectiv A Korunk költészete (Lirica revistei Korunk, 1967), prefaţează apariţii ale poeţilor József Attila, Radnóti Miklós, Komját Aladár, scrie tratate despre Sinkó Ervin, Kassák Lajos; cu ocazia comemorărilor poetului Ady Endre, scrie cu un patos cutremurător despre puterea limbii materne în perpetuarea naţiei, şi despre internaţionalism. Îşi publică eseurile şi articolele într-un ciclu de două volume: Az illúziók kávéháza (Cafeneaua iluziilor, 1971) şi Kávéház nélkül (Fără cafenea, 1977). De factură specială, precum toate scrierile lui Méliusz, prezintă şi interpretează activitatea sa de organizator literar din perioada interbelică, volumele sunt un fel de „jurnal personal intelectual”, confesiuni privind apartenenţa minoritară.
După 1990, continuă activitatea de scriitor maghiar în contextul ideilor de libertate europene, realizând un bilanţ publicat în volumul Zsilava nem volt kávéház (Jilava nu a fost o cafenea), apărut în 2003. Autorul polemizează cu idealul literar conservator, cu atitudinea de autolegitimare a scriitorului prezentă, ocazional, cu accente grave în scrieri autobiografice: îşi prezintă drama personală în abordare epică. În scrierile sale, Méliusz este dominat, deopotrivă, de dorinţa de a crea noi forme, şi de imperativul exprimării adevărului.
Viaţa şi opera lui Méliusz József sunt pline de turnuri radicale, câteodată neaşteptate, cariera sa prezintă fluctuaţii majore, fiind când la înălţime, când la periferie. O expresie a relaţionării inconsecvente, de această dată pozitivă, din partea puterii, a fenomenului Méliusz, este admiterea lui în înaltul cerc al academiei: devine membru corespondent al Academiei Române în anul 1974.
Moare în 1995, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, din capitală.
