Episcop, istoric ecleziastic, consilier de Curte. În Parlament, activitatea sa este definită de idealuri patriotice si progresiste.
Provine dintr-o familie burgheză, absolvent al gimnaziului din Miskolc, al facultăţii de litere (1812) şi al teologiei (1817) în oraşul Eger. Este hirotonit în 1817 şi obţine în acelaşi an şi titlul de doctor în ştiinţe teologice. În afară de limba maghiară, vorbeşte germana, franceza, engleza, italiana şi slavona. Prin erudiţia sa aleasă, pregătirea sa temeinică în domeniul dreptului canonic, şi prin personalitatea echilibrată, gândirea logică, vorbirea sa aleasă şi talentul oratoric deosebit, i-a impresionat profund pe contemporanii săi. În 1825 este preot paroh la Sajóvárkony, iar între anii 1825-1829 la Sárospatak; din 1830 activează ca profesor de teologie la Seminarul Teologic din Eger, şi tot aici, în acelaşi an, este ales reprezentant districtual al capitlului.
În 1834, János László Pyrker, arhiepiscop de Eger, îl propune pentru consacrarea întru episcop. Va deveni episcop de Cenad, în 1835. Administrează şi organizează dieceza cu multă grijă: efectuează vizitaţiile canonice (Visitatio Canonica), organizează 23 parohii noi, construieşte biserici, înfiinţează şcoli, grădiniţe, supraveghează pregătirea preoţilor. Înfiinţează şi sprijină cu 10.000 de forinţi Fundaţiunea pentru preoţii vârstnici şi bolnavi. Deţine o biblioteca uriaşă, cu peste 5000 de volume. Susţine dezvoltarea economică a regiunii, donează sume importante: pentru construirea casei comitatului Cenad, din Makó, pentru îmbogăţirea bibliotecii episcopale şi asigurarea unor burse de studii pentru seminarişti. În Timişoara, oraşul de reşedinţă al diecezei, printr-o donaţie personală semnificativă, şi făcând uz de influenţa sa de episcop, înfiinţează Academia de Drept şi Filozofie, numită generic Lyceum Temesváriense, aceasta fiind prima universitate din Timişoara şi Banat. Asigură condiţiile materiale necesare procesului educaţional, angajează personal didactic specializat şi competent, pretinde un nivel ridicat de predare. Susţine folosirea limbii maghiare în Liceul din Timişoara (dar şi în viaţa publică), sprijinind munca inovatorilor limbii. Între anii 1841–1847, deţine funcţia de director general al Districtului de Învăţământ din Oradea, dobândind în aceşti ani merite deosebite în dezvoltarea învăţământului.
Este distins cu ordinul Szent István şi ordinul Leopold, iar apoi cu titlul de consilier de Curte (în 1841). Pe data de 6 iulie 1843 este înnobilat – titlu, ce poate fi moştenit şi de copii fratelui său –, şi primeşte cu act de donaţie localitatea Crivina din judeţul Caraş. În acelaşi an devine membru al Academiei Ungare de Ştiinţe. Este un excelent legiuitor şi cunoscător al codului penal, devine membru al comitetului de pregătire al codului penal. Din noiembrie 1840 până în aprilie 1841 duce tratative la Roma, în problema căsătoriilor mixte, reuşeşte acceptarea existenţei asistenţei pasive, şi recunoaşterea legală a căsătoriilor oficiate de către preoţii protestanţi. Această reuşită pune bazele Legii Cultelor din 1844, conform căreia copiii proveniţi din astfel de căsătorii sunt recunoscuţi urmaşi legali. În 1848, la dieta naţională, anunţă, în numele corpului episcopal, renunţarea la venitul din dijma episcopală, „dorind să depună această ofrandă pe altarul patriei”.
După moartea arhiepiscopului Pyrker, în 1848, regele Ferdinand al V-lea îl numeşte arhiepiscop de Eger. Pleacă la Pesta, în aşteptarea sosirii bulei papale, însă numirea Romei întârzie. Face o călătorie la Marienbad, pentru a se trata, după care este arestat. Este ţinut închis o perioadă
la Pozsony, iar apoi la Pesta. A căzut în dizgraţie datorită participării la lucrările Dietei, a prezenţei sale în delegaţia trimisă la generalul Windischgrätz, respectiv din cauza răzbunării personale a generalului Haynau. La intervenţia arhiepiscopului Scitovszky, va fi reţinut în mănăstirea capucinilor din Buda. Nu este adus în faţa tribunalului militar, însă este obligat să renunţe la titlurile de arhiepiscop respectiv episcop, cea ce se întâmplă în martie 1850, şi să-şi aleagă o reşedinţă în afara Ungariei, cu excepţia Vienei.
Este exilat, la mănăstirea din Melk, Austria, unde-şi continuă activitatea literară şi istorică. Aici scrie lucrarea sa în trei volume, Népszerű egyházi archeológia (Arheologia bisericii), publicată în 1857 la Pesta, şi lucrarea A jozefinizmus és az egyházat illető legújabb császári rendelvény (Iosefinismul şi cel mai nou decret imperial cu privire la Biserică), publicată la Viena în 1851. Din anul 1853 are permisiunea de a locui la Viena, aici se întâlneşte şi se împrieteneşte cu contele Széchenyi, deja bolnav, care trăia la Döblingen.
Primeşte permisiunea de a reveni în ţară după 1860, în calitate de simplu cetăţean. Papa îi conferă titlul de episcop titular de Amasia. Comitele de Timiş, Ormós Zsigmond, vizitându-l în această perioadă, îl găseşte bolnav. Este numit asesor al Excelsa Tabula Septemviralis, iar în 1866 va fi numit arhiepiscop de Kalocsa. Nu poate ocupa scaunul arhiepiscopal din cauza afecţiunii sale grave la gât. În primăvara anului 1867, doar sicriul cu corpul neînsufleţit îşi face intrarea în cripta catedralei din Kalocsa.
În Timişoara, memoria-i este păstrată şi prin numele unei străzi.
