c) Următorul punct de pornire este piaţa Unirii. Denumirea sa în limba română face referire la intrarea armatei române în Timişoara, în 4 august 1919, oştile defilând pe aici. Această zi, ca „ziua Timişoarei”, este sărbătoare oficială în oraş. Iniţial, din faţa catedralei episcopale, ar fi pornit spre est o esplanadă largă, catedrala în sine nu s-ar fi integrat în piaţă, deoarece ar fi făcut parte dintr-un sistem de palate episcopale (din acest motiv, catedrala nu se află pe axa lungă a pieţei). Mai târziu s-a considerat
mai potrivit ca faţada catedralei să facă parte din spaţiul pieţei, iar pentru satisfacerea cerinţelor stilului baroc, s-a dublat lăţimea parcelei de atunci (1739). Dimensiunile de azi ale pieţei sunt: 150 x 110 metri.
În centrul pieţei se ridică cea de a doua statuie ca vechime a Timişoarei, statuia Sfintei Treimi (Foto 31). Temelia ei a fost pusă, la 23 noiembrie 1740, de către Johann Anton Deschan (de Jean) von Hannsen, pe atunci consilier cameral, în memoria epidemiei de pestă din 1738-1739. Statuia executată din gresie la Viena a fost transportată la Timişoara cu vaporul. În vârful ei este reprezentată Fecioara Maria, îngenuncheată sub Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh întruchipat de un porumbel), care îi aşază
pe cap coroana cerească. Sfântul Ioan de Nepomuk, regele David (î.Ch.1040-970, al doilea rege al Israelului, învingătorul filistinului uriaş Goliat, considerat autor al mai multor psalmi şi cântece) şi Sfânta Varvara (sec. III., decapitată de către propriul tată, deoarece a refuzat să se dezică de credinţa sa, astfel devenind sfântul protector al persoanelor ameninţate de o moarte subită) se află la baza stâlpului; în faţa Sfântului Ioan este culcată Sfânta Rozalia purtând o coroană de trandafiri pe cap.
Pe cele trei laturi ale soclului se găsesesc figurile alegorice ale războiului, pestei şi disperării. Deasupra acestora pot fi văzuţi: Carol de Borromeo (1538-1584), arhiepiscop de Milano, idealul preotului reformator, luptător împotriva pestei, Sfântul Sebastian (decedat în 288, la Roma), căpitan în garda împăratului Diocletian, care, la porunca împăratului, a fost omorât prin săgetare, deoarece ocrotea creştinii arestaţi, el fiind sfântul protector al arcaşilor şi soldaţilor, cel care opreşte pesta, şi
Sfântul Rochus (decedat în 1327, la Montpellier), călugăr franciscan, ocrotitor ai bolnavilor de pestă alungaţi din oraş. Ca şi grupurile statuare similare, şi acesta a fost realizat la Viena. În apropierea grupului statuar, în faţa catedralei, se află o fântână forată, având apă curativă, pusă la dispoziţia publicului în 1894 (Foto 32).

Apa acesteia tratează afecţiuni gastrice. Odihnindu-te pe băncile de piatră, poţi contempla piaţa Unirii. Punerea pietrei de temelie a catedralei Episcopatului de Cenad (Foto 33) a avut loc în data de 6 august 1736. Proiectantul său este considerat vienezul Josef Emanuel Fischer von Erlach, lucrările de
execuţie au fost conduse din 1750 de către maistrul constructor Hans Lechner, ulterior doi ingineri, Johann Theodor Kostka şi asociatul său Carl Alexander Steinlein, constructori timişoreni, o vor finaliza în 1774. Hramul catedralei Episcopiei Cenadului,
construită în stilul barocului austriac, este Sfântul Gheorghe. Turnurile sale sunt surprinzător de scunde, înălţime justificată de apărarea militară a cetăţii. Mecanismul ceasului a fost realizat de timişoreanul Martin Kidl, în 1764. Primul episcop al acestei eparhii (Episcopia de Cenad) a fost Sfântul Gerhard. Iniţial, era Gheorghe, călugăr benedictin din Veneţia, care adoptă numele Gerhard în amintirea tatălui său. Este educatorul Sfântului Imre, fiul Sfântului Ştefan, care îl hirotoniseşte episcop al Cenadului
în anul 1030. În anarhia instalată după moartea Sfântului Ştefan, masele populare păgâne l-au rostogolit într-un butoi plin de cuie pe panta muntelui Kelen din Buda (azi muntele Gellért = Gerhard), în anul 1046. În centrul altarului principal al catedralei se află o pictură a lui Michel Angelo Unterberger, director al Academiei de Arte Frumoase din Viena, realizată în 1755, reprezentându-l pe
Sfântul Gheorghe, flancat de operele sculptorului vienez Joseph Rössler înfăţisându-i pe Carol de Borromeo şi pe Sfânta Tereza, respectiv doi cherubi. (Marea Sfânta Terezia de Avila, Teresa de Cepeda y Ahumeda, fondatoarea ordinului carmelitelor desculţe în 1562, revenind la viaţa strictă de la mănăstire. Şi-a înscris numele în literatura spaniolă şi în cea universală prin scrierile sale mistice, ea e prima femeie doctor în teologie.) Tablourile altarelor secundare au fost pictate în 1772 de artistul Johann Nepomuk Schöpf din Praga. Un obiectiv valoros de văzut este candela din argint realizată de vienezul Josef Moser. Aici vom găsi ceva care să ofere şi auzului trăiri intense şi revelaţii, în primul rând orga construită în atelierele timişorene ale lui Leopold Wegenstein la sfârşitul secolului XIX, precum şi cele cinci clopote montate în 30 martie 1998, după ce au fost renovate în atelierele firmei Rincker din Sinn (Germania). Cel mai mare clopot poartă numele Sfântul Gerhard, care sălăşluieşte singur în turnul din dreapta, pe când toate celelalte au locul în turnul din stânga. Datele clopotelor:
1. „Sfântul Gerhard”, cu tonalitatea si, 2829 kg, diametru 1664 milimetri, cu inscripţia: BONE GERHARDE, FAVTOR DIVE, POPVLO TVO
SVCCVRE / TVOSQVE IN PACE CVSTODI;
2. „Maica Fecioară” cu tonalitatea, mi bemol, 1045 kg, diametru 1250 milimetri, inscripţia: GOSS MICH JOSEPH STEINSTOCK IN OFEN
MDCCLXIII;
3. „Sfântul Gheorghe”, cu tonalitatea sol bemol, 812 kg, diametru 1110 milimetri, inscripţia: DOMINICAE PASSIONIS IMITATOR/
FRAGILITATIS NOSTRAE ADJUTOR;
4. „Sfânta Elisabeta”, cu tonalitatea si bemol, 452 kg, diametru 896 milimetri, inscripţia: CARITATIS BENEFICIVM LARGE DIS TRIBVIT;
5. „Sfântul Ioan de Kapistran”, cu tonalitatea re bemol, 286 kg, diametru 762 milimetri, inscripţia: NE RETINEAS VERBUM IN
TEMPORE SALUTIS.

Din eparhia divizată în trei după Trianon, pe partea din România s-a creat, în 1930, Episcopia Timişoarei, cu primul ei episcop Augustin Pacha. Din cauza interdicţiei comuniste, episcopia a fost condusă din 1950 de un ordinariat, primind abia din 3 martie 1990, din nou, în persoana lui Sebastian Kräuter, un episcop. În vecinătatea domului, în colţul nordic al pieţei, s-au construit patru case de sine stătătoae, dar de compoziţie unitară (Foto 34), în locul Palatului Canonicilor, gândit iniţial (ele existând deja în 1758). (Canonic – membru în Capitlul Canonicilor – organism consilier al episcopului.) Până la retrocedarea palatului episcopal, în unul dintre acestea a funcţionat ordinariatul, str. Matei Corvin nr. 2. Casele la sud de dom (pe latura estică a pieţei) există deja înainte de 1812: cea de lângă dom – aproape în starea sa iniţială, dar nu se cunoaşte nici anul de construcţie, nici proiectantul, la cealaltă s-a mai construit un etaj în proiectarea lui László Székely (Foto35). Era clădirea din Cetate a Băncii
Economice Bănăţene (Banca Şvăbească). Aici se adunau ocazional, din 1989, masele nemulţumite pentru a manifesta, aici se organizează concerte de muzică rock, tot aici a fost şi punctul central în derularea Festivalului Saltimbancilor. (Ideea Festivalului Saltimbancilor aparţine directorului de atunci al teatrului Csiky Gergely, András István Demeter. A cest festival s-a organizat în fiecare vară în cea de-a doua jumătate a anilor 1990, creând în oraş o atmosferă de carnaval.) Pe latura sudică urmează clădirea
sediului administrativ al comitatului, azi Palatul Baroc (Foto 36). Edificiul a fost proiectat de un arhitect necunoscut şi construit în 1754, devenind palatul administrativ al Banatului de Timiş până în 1778, apoi, după reanexarea Câmpiei Timişului la Ungaria (înaintea morţii reginei Maria Terezia, reanexarea a fost anunţată la ora 10 dimineaţa, în data de 6 iunie 1778, de către contele Kristóf Niczky, comisar regal), între 1779-1848 este sediul prefecturii. Devine din nou palat administrativ între 18
noiembrie 1849 – 27 decembrie 1860, după suprimarea luptei de eliberare maghiară, de aici guvernându-se Banatul Timişan şi Voivodina Sârbească, provincie a coroanei. În această clădire au poposit Iosif al II-lea (1767), Francisc Iosif (1872), regele român Ferdinand (1923), dar şi scriitorul Mór Jókai. Are două porţi în stil baroc-vienez. În prezent este muzeu, gazda unor expoziţii de artă.
Iniţial, consta din două clădiri care ulterior au fost unite. A fost supraînălţat cu un etaj şi renovat în perioada 1884-1885, într-un stil neoclasic „econom”. Până în 1980 a găzduit Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii de Ştiinţe Agricole.
László Székely a proiectat Palatul Brück, ce poate fi asemuit unei înguste felii de tort (Foto 37). Dacă sunt ridicate rulourile vitrinelelor farmaciei de la parter, aflate înspre strada Mercy, sus încă se pot vedea gravate în sticla uriaşelor geamuri frumoasele inscripţii în germană şi maghiară: Apotheke, respectiv Gyógyszertár. La capătul străzii Mercy, la intrarea ei în piaţă, la cca 15 m înspre centrul acesteia, vom descoperi gravată într-una din dale schiţa fortăreţei austriece. Sunt perfect vizibile cele
nouă bastioane şi conturul celor trei pieţe (Libertăţii, Unirii, Sfântul Gheorghe), iar pentru a uşura orientarea este marcată şi direcţia spre Nord. La sud-vest, la intersecţia străzilor Gheorghe Lazăr şi Vasile Alecsandri se găseşte o clădire cu ieşiri bombate, ornamentată cu faianţă colorată (asemănător cu Cifra Palota – Palatul “împodobit” din Kecskemét, Ungaria), Banca de Scont, construită între 1906-1908 pe baza proiectelor lui Marcell Komor şi Dezső Jakab (Foto 38).
Decoraţia care face trimitere la rolul de bancă al clădirii, stupul de albine, realizată din faianţă colorată pe frontispiciul dinspre Vasile Alecsandri, a trage atenţia privitorilor. Pe acelaşi colţ, dar pe partea cealaltă a străzii Gheorghe Lazăr, pe latura vestică a pieţei, se află Palatul episcopal sârbesc, decorat cu un frumos blazon colorat (Foto 39), iar alături, cu absida spre piaţă (intrare dinspre strada Ungureanu), Catedrala ortodoxă Sârbă (Foto 40); hramul acesteia e sărbătorit de Înălţarea Domnului. S-a reconstruit în perioada 1745-1748, în locul celei arse în 1728, în 1791 a primit două turnuri, în care sunt adăpostite cinci clopote (unul de 800 kg), ulterior, la renovarea din 1906, palatului îi este adăugată o nouă aripă. Ca toate bisericile ortodoxe din Timişoara acelor vremuri, şi aceasta a fost utilizată împreună cu românii până la mijlocul sec. XIX. Iconostasul de lemn a fost realizat de Mihajlo Janić şi pictat de artistul timişorean Constantin Daniel. În palat se află o expoziţie de obiecte de cult din bisericile de la Ciacova, Sânpetru Mare, Ivanda, Foeni, Petrovaselo, cu gravuri ale lui Jakov Orfelin, evangelii vechi, cum ar fi
cartea bisericească tipărită la Viena în 1690. Clădirea Comunităţii Ortodoxe, situată lângă biserică (folosită azi de comunitatea sârbă), a existat deja în 1828, faţada ei a fost restaurată în 1983 (Foto 41). Lângă clădirea comitatului, în strada Augustin Pacha, care dă în colţul de sud-est al pieţei Unirii, pe dreapta, ne atrage atenţia o clădire cu exterior elegant, mai degrabă îngustă decât lată, având pe frontispiciul său statuia cu coif şi scut a lui Palas Atena (Minerva). Aici a avut sediul Muzeul Asociaţiei de
Istorie şi Arheologie din Ungaria de Sud, în prezent este sediul bibliotecii filialei Academiei Române (Foto 42). Fosta casă Wellauer a fost reconstruită după proiectul arhitectului local Jakab Klein, în 1896, în stil neorenascentist. Păşind prin poarta sculptată în lemn de stejar, pe lângă placa decorativă de marmură din hol, ajungem la scările de marmură cu o minunată balustradă de fier forjat, ce duc spre etaj. Inscripţia de pe placă este:
[Această placă] Să vestească nepieritorul ataşament şi recunoştinţă al Asociaţiei Muzeale de istorie şi arheologie din Ungaria de Sud faţă de Onorabilul ORMÓS ZSIGMOND sen. Fondatorul şi Preşedintele său pe viaţă precum şi cel mai darnic Protector şi Donator al său. Hot. 7. a adunării generale festive de deschidere din 29 august 1891. În vecinătatea Atenei (deasupra ei?), pe plăci de marmură
figurau următoarele nume (până în 1940?): J. J. Winckelmann (1717-1768), fondatorul arheologiei clasice, Titus Livius (î.Ch. 59 –d.Ch. 17) istoric, Herodot (î.Ch. 484-424), părintele istoriografiei, Antonio Bonfini (1434-1503), istoriograful regelui Matei Corvin, Theodor Mommsen (1817-1903), istoric şi jurist, Ferenc Pulszky (1814-1897), arheolog, istoric de artă, director al Muzeului Naţional, şi Miklós Istvánffy (1538-1615). Prin uniunea a două asociaţii (una din 1872 şi una din 1874) s-a creat Societatea Muzeală în 1885.

Aproximativ vizavi, tot pe strada Augustin Pacha, se află fostul han Trompetistul, mai apoi hotelul Hungaria (Foto 43). În 1747, aici a fost casa cu un etaj a judecătorului Anton Seltman, supraînălţată în 1899. Pe peretele clădirii se află o placă de marmură dând de ştire că în 1866, A.I.Cuza, primul domn al Principatelor Române, în drumul său spre exil, împreună cu soţia şi cu copiii (mai apoi şi Mihai Eminescu – ca sufleor la trupa de teatru ambulant a lui Pascaly ) – au poposit aici. Nu anunţă vreo placă
vizita lui Francisc I din 1807, nici şederile dese aici, respectiv la localul Boul Roşu, învecinat, ale poetului Ady, pe vremea când acesta lucra la Tribunal ca student la drept. Clădirea Hotelului Hungaria se alipeşte de acea clădire din sec. XVIII de pe strada Augustin Pacha, care a fost declarată Casa Artelor în 2007 şi în care, conform inscripţiilor plăcii (cu text numai în limba română!) montate tot cu această ocazie, a funcţionat o tipografie în perioada 1791-1947, o redacţie, respectiv prima biblioteca
publică cu sală de lectură a Imperiului Habsburgic, înfiinţată la 15 martie 1815 de către Josef Klapka (tatăl generalului György Klapka). O clădire importantă de pe strada Gheorghe Lazăr este cea a Şcolii Superioare Reale Regale Ungare de Stat (Foto 44), în prezent Liceul Nikolaus Lenau, singura instituţie de învăţământ din Timişoara cu limba de predare exclusiv germană. În acest loc, din 1761, a existat primăria sârbească, dar după 1780, prin unificarea consiliului local sârb cu cel german, este transformată în teatru (german) (Reduta Oraşului), mai apoi, în perioada 1878-1879, vechiul edificiu al teatrului este complet reclădit în stil eclectic sub conducerea lui Henrik Baader, pe baza proiectelor realizate de arhitectul Johann Reiber. Aici se mută Şcoala Superioară Reală de Stat (mai întâi cu limba de predare germană, mai târziu maghiară) în 1870, care a funcţionat în mod provizoriu în clădirea Spitalului Public. O placă comemorativă anunţă trecerea pe aici (în 1868) a poetului român de mai târziu (fostul elev austro-bucovinean) Mihai Eminescu, ca sufleor la trupa de teatru ambulant a lui Pascaly. După destrămarea imperiului, din 1919, a fost introdus din nou germana ca limbă de predare, iar până în 1927 a funcţionat aici şi o secţie maghiară. După schimbarea de imperiu, şcoala germană a fost mutată în clădirea Liceului Superior Regal Ungar de Stat, adică a liceului C. D. Loga de azi, apoi din 1955
este mutată la locul actual. În holul de la intrare se află bustul lui Nikolaus Lenau (1802-1850), realizat de András Orgonás. (O paralelă interesantă: poetul german Lenau îşi petrece ultimii ani din viaţă în acel sanatoriu de bolnavi psihici în care mai târziu va fi tratat şi Eminescu.) Pe aceeaşi parte a străzii Gheorghe Lazăr se află Casa de raport Králik cu balcoanele sale proeminente şi interesante, proiectată de László Székely (Foto 45). Pe partea opusă, depărtându-ne de piaţa Unirii, se află o casă de mari
dimensiuni pe colţul intersecţiei străzilor Gheorghe Lazăr – Mărăşeşti. La parter, vitrine elegante. Este sediul Comunităţii Evreieşti din Cetate, la inaugurarea sa, în 1906, a ţinut discurs dr. Adolf Vértes (Foto 46). Lângă poartă găsim pe o mică placă o inscripţie în limba română: Comunitatea Cultului Mozaic din Timişoara. La dreapta, pe strada Mărăşeşti nr. 7, se află Consulatul onorific austriac. Dacă pornim spre nord de lângă Catedrala romano-catolică, pe str. Matei Corvin, ajungem pe strada Oituz şi avem
în faţă cazarma Ferdinand (construită înainte de 1860), în clădirea căreia s-a mutat Facultatea de Arte a Universităţii de Vest, după renovarea din 2002. Pornind spre dreapta, ajungem la un sens giratoriu, având în centru o fântână arteziană uriaşă, decorată cu initialele punctelor cardinale. Trecând în continuare pe lângă cazarmă, pe strada Popa Şapcă, ajungem la clădirea fostei Curţi Marţiale, utilizată în prezent drept închisoare, având gard supraînălţat cu sârmă ghimpată, completat cu turnuri de pază. Revenind la sensul giratoriu cu fântână arteziană, în partea de vest, în piaţa Ionel I. C. Brătianu se află biserica evanghelică luterană sfinţită în data de 27 octombrie 1839 (Foto 47). Conform unor informaţii, turnul este proiectat de Antal Schmidt în perioada 1837-1839, casa parohială datează din 1832. Şcoala confesională de băieţi a funcţionat din 1825 în clădirea de trei etaje din dreapta, din 1859 şi o şcoală de fete, ambele instituţii existând până în 1869.

În colţul care dă spre Palatul guvernamental (cunoscut ca Dicasterial, în prezent Tribunalul) al clădirii alăturate (deja în piaţa Doiceşti) se află înglobată, probabil ca firmă de prăvălie, osia de 2,5 metri a unui tun (?) (Foto 48), care se crede că ar fi a aparţinut carului de luptă al Prinţului Eugen de Savoya. Dacă
trecem de fântâna arteziană şi mergem puţin mai departe, pe strada Take Ionescu, vom da pe stânga de statuia de bronz „Învingătorul” a lui Constantin Popovici, ridicată la începutul anilor 1990. Statuia a înlocuit bustul ministrului de interne comunist, generalul de armată Leontin Sălăjan. Dar să vedem palatul Dicasterial (Foto 49). După înăbuşirea revoluţiei ungare din 1848-1849, Câmpia Timişului a fost din nou separată de Ungaria; în perioada 1855-1860 se realizează cea mai mare clădire a Timişorii, palatul în stil renascentist italian ce imită Palazzo Strozzi din Florenţa, sediul guvernatorului provinciei Coroanei, Banatului de Timiş şi Voivodinei Sârbeşti, pe o su prafaţă de 109 x 80,5 metri (3 curţi, 273 camere, 34 locuinţe, 65 pivniţe, 27 depozite, 365 ferestre). Îşi pierde destinaţia iniţială la 27 decembrie 1860, în momentul reanexării Câmpiei Timişului la Ungaria. (Soartă similară a avut până în 1778 şi sediul comitatului, pentru că aici a avut reşedinţa până atunci administaţia Banatului de Timiş.) Încă din 1891 se mută aici aproape toate oficiile regale cu sediul la Timişoara, poşta şi telegraful, apoi, cu timpul, devine palatul Dicasterial, adică Palatul Justiţiei în prezent. Strada Popa Şapcă distanţează zidul dinspre apus al Depozitului Alimentar Militar de odinioară, situat în bastionul Terezia (Bastion). Acolo străluceşte şi sediul de sticlă al Schelei de Petrol, inaugurat în 1996.