Prim-comite de Timiş, deputat, istoric de artă, academician.
Născut la Pecica, Ormós este unul dintre puţinii savanţi maghiari şi politicieni reprezentativi a căror întreagă viaţă este strâns legată de judeţul Timiş. A ajuns pe aceste meleaguri, la Sacoşu Turcesc, când abia împlinise vârsta zece ani (a trăit în familia unchiului său, judele amintitei aşezări, András Ormós). A urmat cursurile şcolare, în parte la Timişoara, locul de care i se leagă, cu excepţia începuturilor, mai toată activitatea publică. Aici s-a dedicat cauzei revoluţiei, aici a devenit prim-jude, tot aici va dobândi, în anul 1848, mandatul de deputat. Tot de aceste locuri, mai bine zis, de cazematele timişorene se leagă şi perioada de recluziune. După ce este eliberat din închisoare, se va dedica domeniului care avea să-l consacre şi îl face demn de stima posterităţii ca întemeietor al muzeelor timişorene. Interesul lui pentru artă îi va aduce titlul de membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţă.
Îşi începe şcoala primară la Pecica, după care ajunge la gimnaziul din Arad. De la vârsta de zece ani, îşi continuă gimnaziul la piariştii timişoreni, încheindu-le la piariştii din Szeged. Îşi consolidează o cultură temeinică, de natură clasică, însuşindu-şi germana la nivel excepţional, îndrăgind, totodată, şi muzica. Studiile de drept le urmează la Oradea, unde se împrieteneşte cu László Lovassy, foarte talentatul lider al tinerilor parlamentari.
În anul 1832, revine la Timişoara în calitate de asistent juridic, fiind apoi detaşat, doi ani mai târziu, din partea autorităţii judeţene, la Pozsony (azi, Bratislava), în Dietă, în calitate de notar. Anul petrecut acolo va fi unul decisiv, cele dintâi încercări literare petrecându-se tot atunci. În anul 1839 este ales al doilea notar al judeţului Timiş, în 1841 îl găsim jude al ocolului Recaş, de unde va fi promovat, în anul 1846, ca prim-jude al ocolului Buziaş. Începând din 1849, este deputatul zonei Tormac în Dietă, fiind implicat în adoptarea legii naţionalităţilor, menită să asigure armonia şi înţelegerea dintre naţiuni. După înăbuşirea revoluţiei, este condamnat pentru patru ani, la temniţă grea, în lanţuri.
În anul 1850 este amnistiat şi se întoarce la Buziaş, unde începe să studieze artele plastice. Este hărţuit continuu, nu se poate considera un om liber. Se poate presupune că situaţia respectivă l-a determinat să emigreze, după ce şi-a transformat averea în bani. După o temeinică pregătire teoretică, pleacă din Buziaş spre Italia, universul artelor. Vizitează cele mai importante muzee din Vest, ia aminte, învaţă şi scrie.
Se reîntoarce în politică înainte de Concordatul austro-ungar; după 1860, devine prim notar al comitatului Timiş. Între timp, se consacră istoriei artelor, dobândind, ca o recunoaştere a meritelor sale, laurii academici. Începând din 1866, este comite al comitatului Timiş, iar din 1871, prim-comite. Din iniţiativa sa, în 1872, ia fiinţă Délmagyarországi Történeti és Régészeti Társulat (Societatea de Istorie şi Arheologie a Ungariei de Sud). Societatea avea drept scop consolidarea învăţământului maghiar de stat şi pe cea a conştiinţei statale ungare, respectiv scoaterea la lumină a trecutului istoric al acestor locuri. Activitatea sa publică se bucură şi de recunoaşterea regelui, care îi va decerna, în anul 1872, Ordinul Szent István în grad de cavaler,
apoi, în 1883, Ordinul Leopold în grad de comandor. Este numit, în 1885, ca membru pe viaţă al Camerei Magnaţilor, camera superioară a Parlamentului.
La sugestia lui Ormós, Societatea de istorie publică, în 1873-74, un album memorial, urmat, începând din 1875, de publicaţia ştiinţifică periodică intitulată Történelmi és Régészeti Értesítő (Buletin de istorie şi arheologie). Tot din iniţiativa sa ia fiinţă, în 1878, Asociaţia Muzeală din Ungaria de Sud. Obiectivul creării de muzee va deveni o prioritate în 1880, când Ormós va izbuti să obţină acordul adunării comitatului privind transformarea imobilului Wellauer, situat în Cetate, în spaţiu expoziţional. Colecta publică iniţiată în acest sens va genera o sumă considerabilă, dar Ormós nu este mulţumit, aşa că iniţiază un apel internaţional. Îi dau curs personalităţi de seamă precum regele, prim-ministrul Kálmán Tisza, apoi Dimitrie Sturdza, secretarul Academiei din Bucureşti, ministrul român de interne Kogălniceanu, conducerea muzeelor Napoli, British Museum, a Muzeului de Arheologie din Paris.
Cele două structuri ştiinţifice se unesc, în anul 1885, sub titulatura de Délmagyarországi Történelmi és Régészeti Múzeum-társulat (Societatea Muzeală de Istorie şi Arheologie a Ungariei de Sud). Drept preşedinte va fi ales Ormós Zsigmond senior, iar ca director, vărul său, Ormós Zsigmond jr. Impozanta colecţie personală Ormós, alcătuită din monede, obiecte din antichitatea feniciană, gravuri, litografii, geme, miniaturi, obiecte napolitane din lut ars, porţelanuri vieneze, arme, picturi, fotografii, cărţi, manuscrise turceşti ajunge la locul pe deplin meritat. Dăruind comunităţii întreg tezaurul comorilor personale, Ormós îşi încununează astfel, în chip strălucit, activitatea publică.
Cele mai importante lucrări ale lui Ormós sunt Utazási emlékek (Amintiri de călătorie – 1860, 1862-1863, 6 volume); A herceg Esterházy-képtár műtörténelmi leírása (Descrierea galeriei prinţului Esterházy, 1864); Árpádkori művelődésünk története (Istoria culturii din epoca arpadiană, 1881); Visszaemlékezések (Memorii, 1885-1888, 3 volume).
Amintirea lui este păstrată de o placă comemorativă, amplasată în prima clădire din spaţiul consacrat Muzeului din Timişoara, respectiv de numele unei străzi.
