Istoric, redactor, profesor universitar, prepozit şi abate, membru a două academii.
S-a născut în localitatea Törökbecse (azi Novi Bečej, Serbia). Tatăl său, negustor de cereale, era bunevaţ (sârb catolic), fiind trecut în registrul de stare civilă cu numele de Eugen Nedits. Mama lui era maghiară: Szalay Zsófia. În 1866, în biserica Sfânta Clara (Szent Klára) de Assisi din Törökbecse, cu ocazia hirotonisirii sale ca preot, îşi schimbă numele. Şcoala primară o termină în Franyova (azi Vranjevo, Serbia) în limba sârbă, gimnaziul la Nagybecskerek (azi Zrenjanin, Serbia) în limba germană, iar bacalaureatul îl susţine la colegiul piarist din Szeged, în limba maghiară. La îndemnul profesorilor din Szeged, se interesează de literatură, înfiinţează cu colegi cenaclul literar Reményvirágok (Florile speranţei). Un alt profesor, Szalay Ágoston, de altfel rudă de-a familiei, îl îndeamnă să publice culegeri literare istorice.
Ca tânăr preot ajunge în Timişoara în anul 1860, unde înfiinţează alături de colegi o şcoală maghiară pentru ca viitorii profesori să îşi poată face practica profesională. Îşi continuă studiile la Facultatea de Ştiinţe din Budapesta, unde obţine diplomă în ştiinţe umane, iar în anul 1866 devine doctor în teologie. În acelaşi an este hirotonisit preot. Anii următori şi-i petrece în coloniile de mineri Steierdorf şi Anina din sudul Banatului în calitate de capelan; ţine slujbe în limbile germană, slovacă şi cehă. Anul 1868 îl găseşte ca director al şcolii superioare germane din Kikinda, şi, totodată, profesor de limba şi literatura maghiară al şcolii reale. Din 1869 predă filozofia şi limba latină la colegiul superior regal din Timişoara. Datorită familiei Sissányi, în anul 1873 este invitat preot în localitatea Törökbecse, unde slujeşte timp de 20 de ani.
În 1872 este fondatorul şi, totodată, primul secretar al Dél-magyarországi Történelmi és Régészeti Társulat (Asociaţia de Istorie şi Arheologie a Ungariei de Sud). Între 1871-1873, este redactorul publicaţiei lunare de istorie Történelmi Adattár, care publică documente privind sudul Ungariei. Începând cu 1876 participă direct la redactarea săptămânalului, apoi a cotidianului Torontál şi chiar funcţionează, timp de un an, ca redactor responsabil al ziarului, în 1879.
Îşi începe activitatea literară cu traduceri; apoi pregăteşte pentru tipar, cu aparat critic şi istoric, lucrarea Cicero beszéde Manilius törvényjavaslata mellett (Discursul lui Cicero pentru legea lui Manilius). În lucrările sale următoare abordează teme din istoria Ungariei, în primul rând a Ungariei de Sud. Principala lucrare de acest gen este Száz év Dél-magyarország történetéből (O sută de ani din istoria Ungariei de Sud), în care, în 520 de pagini, prezintă istoria Ungariei de Sud din perioada 1779-1879. Îl preocupă istoria bisericii, istoria culturală, istoria locală, chiar şi itinerariile turistice. Lucrările sale mai importante se referă la istoria diecezei de Cenad şi viaţa sfântului Gerhard, la biserica sârbă din Ungaria, la prezenţa românilor în regiune în secolul al XVIII-lea. Altele se ocupă de monumentele din regiune, de guvernarea lui Mercy, de toponimia ungară, de vapoare şi lupte pe Dunăre, apoi de viaţa şi activitatea unor personalităţi precum contele Kristóf Niczky sau pictorul Károly Brocky. Toate acestea sunt lucrări care constituie şi azi principala sursă de informaţie pentru cei care abordează teme legate de istoria acestei regiuni. Publică mai multe lucrări istorice, recenzii, prezentări în
revistele de specialitate: Századok, Történelmi Tár, Hazánk, Magyar Sion, respectiv în Történelmi Adattár, editat de el.
Este autorul capitolelor de istorie din volumele monografice Temes vármegye és Temesvár (Comitatul Timiş şi Timişoara) respectiv Torontál vármegye (Comitatul Torontal), apărute în renumita colecţie de monografii Magyarország vármegyéi és városai (Comitatele şi oraşele Ungariei), editată, la Budapesta, de Borovszky Samu.
În 1882 este ales membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe. În 1883 este numit profesor universitar la Budapesta, la Catedra de istorie contemporană a Ungariei. În 1885 devine membru al Societăţii Ştiinţifice din Serbia (Academia Sârbă), iar în anul 1910 Societatea Culturală Matica srpska, cea mai importantă instituţie ştiinţifică a sârbilor din Ungaria, îl alege membru de onoare.
Are merite deosebite în modernizarea intelectuală a Timişoarei secolului XIX, în fondarea şi dezvoltarea instituţiilor culturale. Este membru şi, apoi preşedinte, al Societăţii Literare Arany János din Timişoara.
În anul 1893 este numit canonic de Cenad, iar în 1895 abate. Se stinge din viaţă în 1895, ca prepozit al capitlului de Cenad. Este înmormântat în cripta Domului romano-catolic din Timişoara.
