Politician al minorităţilor, istoric local, scriitor, academician.
Este descendent al renumitei familii Jakabffy din Transilvania, fiul lui Jakabffy Imre, secretar de stat. Îşi începe studiile la gimnaziul din Lugoj. Le continuă la facultatea de drept din Budapesta, unde obţine şi titlul de doctor în ştiinţe juridice. Lucrează ca avocat în Lugoj. Este ales deputat în colegiul electoral din Bocşa Germană (1910-1918), pe baza unei platforme politice întemeiate pe principii liberale. Participă activ în viaţa socială a maghiarilor din România după primul război mondial.
Este preşedintele Partidului Maghiar din România – sucursala din Banat, totodată este şi membru al conducerii pe ţară. Reprezintă aripa reformatoare a partidului. Refuză antisemitismul, rasismul, asimilarea agresivă, fascismul şi războiul. Din această exprimă, în repetate rânduri, opinii asemănătoare cu ideile unor cercuri ale clasei muncitoare, ale Uniunii Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSZ). Stau mărturie poziţionarea sa de partea bascilor şi catalanilor în timpul războiului civil din Spania, sau dezaprobarea făţişă a declaraţiilor lui Mussolini împotriva slavilor. Susţine şi este adeptul prieteniei cu poporul român. La atacurile naţionaliste ale presei, el se bazează pe scrierile şi declaraţiile lui Nicolae Iorga, Victor Cheresteşiu, Nicolae Titulescu. Este deputat de Covasna în parlamentul României în 1928, apoi, timp de două mandate, este deputat al judeţului Satu Mare. Între 1940-1944 este membru în Consiliul Comunităţii Maghiare din România.
Revista Magyar Kisebbség (în traducere: Minoritatea maghiară), fondată în 1922 de el, şi condusă de „triumviratul” lugojean Jakabffy – Sulyok István – Willer József, constituie creaţia cea mai importantă a lui, fiind prima publicaţie teoretică dedicată temei minoritare în Europa Centrală. Între anii 1939-1942, revista îi are ca redactori pe Jakabffy şi Sulyok, iar în 1942 îşi încetează apariţia, fiind interzisă de autorităţi. Din 1923 apare revista-soră Glasul Minorităţilor, în care, începând din anul 1926, sunt înserate texte şi în limbile germană şi franceză. Anumite studii şi analize publicate în revistă apar sub forma unor caiete separate, acestea constituind o colecţie de sine stătătoare (Bánsági és Erdélyországi Füzetek – în traducere: Caiete din Banat şi Transilvania). Mai iniţiază o colecţie de lucrări ştiinţifice, intitulată Délerdélyi és Bánsági Tudományos Füzetek (Caiete ştiinţifice din Banat şi Transilvania de Sud) dedicată unor studii sociologice, politice, de istorie locală şi istorie culturală.
Ca politician al comunităţii maghiare din România, participă adesea la conferinţele internaţionale ale minorităţilor din Geneva, caută soluţii paşnice pentru contracararea demersurilor venite din partea Italiei şi Germaniei fasciste. Ca redactor de revistă devine promotor al demersu-rilor sociologice şi sociografice, organizator al unei vieţi ştiinţifice privind tematica naţiunii, a minorităţilor, a cercetării tradiţiilor istorice şi a istoriei locale.
Publică o serie întreagă de volume de autor: Următoarele lucrări apar în volume independente: A románok hazánkban és a Román Királyságban (Românii din ţară şi din Regatul Românesc, 1918); Régi krassóiak (Cărăşeni de demult, 1919); Napló az 1918. évi forradalom eseményeiről (Jurnal privind evenimentele revoluţionare din anul 1918, 1920);
Emlékirat a lugosi magyarság sérelmeiről (Memoriu despre nedreptăţile privind maghiarii din Lugoj, 1921); Erdély statisztikája (Statistica Transilvaniei, 1923); Tibiscum (1924); Az 1790–91-iki magyar országgyűlés előzményei Krassó vármegyében (Evenimente din comitatul Caraş, premergătoare adunării parlamentare din 1790-1791, 1925); Az 1848. év eseményei Krassó vármegyében (Evenimentele anului 1848 în comitatul Caraş, 1928); Adatok a románság történetéhez a magyar uralom alatt (Date privind istoria românilor în timpul dominaţiei maghiare, 1931); A bánsági magyarság húsz éve Romániában (Cei 20 de ani ai maghiarilor din Banat, coautor Páll György, 1939); Kérelmek, határozatok, tervek, javaslatok és törvényes intézkedések az erdélyi nemzetiségi kérdések megoldására másfél évszázad alatt (Solicitări, hotărâri, planuri, propuneri şi dispoziţii legale privind problema naţionalităţilor din Transilvania, în ultimul secol şi jumătate, 1940); A Bánság magyar társadalmának kialakulása a XIX. század folyamán (Formarea societăţii maghiare din Banat în secolul al XIX-lea, 1940); Krassó-Szörény vármegye története különös tekintettel a nemzetiségi kérdésre (Istoria comitatului Caraş, îndeosebi problemele minorităţilor, 1940).
În 1938 devine membru extern al Academiei Ungare de Ştiinţe.
La introducerea dictaturii regale, în 1938, când Partidul Maghiar din România este suspendat, refuză să adere la Comunitatea Maghiară din România şi se retrage din viaţa politică. În 1944 este luat la Bucureşti ca ostatic. Prin acest demers guvernul român a dorit să asigure siguranţa lui Emil Haţieganu, rămas în Transilvania de Nord. Este eliberat după opt luni, dar este dus la Haţeg, trăind aici în condiţii de domiciliu forţat. În 1954 părăseşte Haţegul, se stabileşte la Satu Mare unde îşi trăieşte în singurătate ultimii ani din viaţă.
O placă memorială bilingvă îi evocă amintirea la Lugoj.
