Inginer constructor, profesor universitar, academician, distins cu Premiul Kossuth.
S-a născut la Recaş, în comitatul Timiş. Tatăl, Ferenc Mihailich, era notarul comunei, mama se numea Aloysia Szabó. Studiile medii le-a urmat la liceul din Kecskemét, fiind sprijinit financiar de către sora mai mare, Ida, deoarece la vârsta de 8 ani a rămas orfan. După absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea Politehnică Regală de la Budapesta, pe care a absolvit-o cu rezultate excelente.
După obţinerea diplomei de inginer, devine asistent universitar la Catedra de construcţii de poduri. Talentul deosebit şi hărnicia îl propulsează pe scara ierarhică a profesiei. În 1902 devine lector, în 1906 îşi definitivează teza de doctorat cu lucrarea Definiţia grafică a tensiunilor secundare cauzate de legăturile rigide ale punctelor de asamblare. Din 1909, devine profesor pentru disciplina structuri de fier beton. În 1907, facultatea îl trimite la studii în străinătate, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele legate de construcţia podurilor. În 1916, este profesor agregat (conferenţiar), iar în 1920 devine profesor universitar titular. În acelaşi an este numit şi conducătorul celei de a II-a Catedre de construcţii de poduri, nou înfiinţate. Această catedră o conduce până la vârsta de 80 de ani, anul pensionării (1957).
De-a lungul carierei a ocupat mai multe funcţii în viaţa universitară: decan (1928-1930), de două ori rectorul universităţii (1942-43 şi 1949-50). În anul 1930, pe lângă facultatea la care lucrează, înfiinţează un laborator pentru analiza structurilor de fier beton, acesta având un rol important în rezolvarea problemelor teoretice şi practice legate de construirea structurilor de fier beton din Ungaria. În anul 1938 este ales membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţă, în anul 1949 devine membru deplin. În 1941 înfiinţează Institutul pentru perfecţionarea inginerilor, fiindu-i şi primul director. Institutul funcţionează şi în zilele noastre. Este primul conducător al Secţiei de ştiinţe tehnice a reorganizatei Academii (1949-1953), este organizatorul, mai apoi, până în anul pensionării, preşedintele Comisiei de ştiinţe ale construcţiilor, înfiinţată în cadrul acesteia.
Ca inginer proiectant a realizat mai multe opere excepţionale. Prima lucrare deosebită, păstrată până în zilele noastre, este podul Decebal din Timişoara (denumirea de epocă: podul de pe Liget-út), proiectat în anul 1909; proiectul a fost distins la Expoziţia Mondială din anul 1910 de la Paris cu o diplomă de merit, deoarece era, la vremea aceea, podul din grinzi de fier beton cu cea mai mare deschidere. Inginerii timişoreni care au luat parte la evaluarea proiectului privind podul, şi-au expus părerea în felul următor: „are o deschidere îndrăzneaţă, […] dar este o soluţie total argumentată, în legătură cu care credem că vom fi în asentimentul celorlalţi specialişti dacă o vom aprecia ca pe cea mai bună rezolvare tehnică dintre toate proiectele (de poduri) pe arcuri primite”.
Alte opere însemnate sunt: depozitul de cereale de la Szeged construit din fier beton (1922), proiectele mai multor poduri şi hale, podul rutier de peste râul Tisa de la Szolnok cu structură de oţel (1910-1911), podurile de fier beton de la Berekböszörmény şi Tămaşda, garajul de autobuze de pe strada József Szabó din Budapesta, declarat monument istoric
(1930), planurile pentru întărirea structurii de rezistenţă şi lăţire a podului Margit din Budapesta (1932), noul pod rutier de peste Tisa de la Szeged (1947-1948). Din anul 1916, timp de patru decenii, în calitate de consilier, respectiv expert, a participat la realizarea structurilor podurilor şi halelor mai însemnate.
Este autorul a nenumărate studii de specialitate. Ca profesor universitar este autorul unor importante cărţi de specialitate. Rezultatele muncii teoretice şi practice le-a publicat în studii apărute în reviste de specialitate din Ungaria şi din străinătate. Cartea sa de bază cu titlul Vasbetonszerkezetek (Structuri din fier beton, 1922) a servit timp de două decenii, şi prelucrată serveşte şi azi, formarea profesională a inginerilor şi practica tehnologică.
Are şi o deosebit de bogată activitate publică. Este membru fondator (din 1931) şi face parte din conducerea IVBH de la Zürich (Organizaţia Mondială a Construcţiei Podurilor şi Structurilor Înalte), preşedintele Comisiei de Inginerie şi Construcţii din Fier Beton din Ungaria (1931), preşedintele Asociaţiei pentru Studiul Materialelor (1934-39), preşedintele Camerei Maghiare de Inginerie (1936-42), membru al camerei superioare a Parlamentului maghiar (1940-41), vicepreşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţelor Naturii (1941-45) etc.
Pentru activitatea desfăşurată a primit mai multe distincţii de stat: cea mai însemnată dintre acestea fiind distincţia Kossuth, acordată în 1948. Este doctor honoris causa al Universităţii Tehnice din Budapesta (1948) şi al Universităţii Tehnice din Dresda (1954).
Se pensionează în anul 1957. Trece în nefiinţă la Budapesta în anul 1966.
